Francmasonerie

Francmasoneria (sau „masoneria“), ca instituţie, este un ordin iniţiatic ai cărei membri sunt înfrăţiţi prin idealuri comune morale, spirituale şi sociale (şi in unele cazuri chiar politice), prin iniţierea conformă unui ritual comun, prin jurământul depus pe una din cărţile sfinte ale marilor religii (Biblia, Coranul, Dao de Jing, Vedele hinduse,Tripitaka budiste, sau alte scrieri considerate sacre) şi, în majoritatea ramificaţiilor, de credinţa într-o „fiinţă supremă“, un „Mare Arhitect al Universului“. Organizaţiile masonice, prezente în majoritatea ţărilor, se regăsesc sub forma obedienţelor autonome, ele însele compuse din loji albastre (zise şi ateliere) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar mai multe).Francmasoneria desemnează în acelaşi timp o disciplină spirituală, precum Alchimia, şi instituţia tradiţională care reuneşte practicanţii acestei discipline, în loji sau confederaţii de loji, numite Mari loji.Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francezfrancmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română şi în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc şi însemnând „năzdrăvan“, cu aceeaşi origine ca „farmec“ şi „farmacie“ (în elină „vrajă“, „leac“).

Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului Britanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate.
Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“
Francmasoneria a fost comparată cu un salcâm bătrân având mai multe rădăcini (mişcări, societăţi, bresle sau ordine mai mult sau mai puţin ezoterice, de la care a moştenit idei, ritualuri şi simboluri) şi mai multe ramuri (obedienţele şi ritualurile actuale). Multe legende, unele ostile, circulă despre originile masoneriei: unele implică preoţii Egiptului antic, altele pitagoreicii, altele pe Cavalerii Templieri. Înşişi francmasonii sunt de păreri diferite în această privinţă. Ce este sigur, potrivit istoricului mason Albert Mackey, este că francmasoneria în forma ei actuală a apărut în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Potrivit istoricilor D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, masoneria a apărut în ţările române spre mijlocul sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat rapid la începutul secolului următor.
Astăzi, principalele simboluri masonice sunt cele „trei mari lumini“: „echerul“, „compasul“ şi „volumul Legii Sacre“, precum şi litera „G“, scrisă în interiorul unui echer şi al unui compas, care reprezintă de fapt iniţiala cuvintelor „God“ (zeu), „geometrie, generare, geniu, gnoză“… Albert Mackey considera că masonii au fost învăţaţi că „masoneria şi geometria sunt sinonime“ şi că „simbolurile geometrice care se găsesc în ritualurile francmasoneriei moderne pot fi considerate rămăşiţele secretelor geometrice cunoscute de masonii Evului Mediu, despre care acum se crede că s-au pierdut“. Geometria ocultă, denumită uneori „geometrie sacră“, foloseşte de mult timp simboluri geometrice, ca de exemplu cercul, triunghiul, pentagrama etc., pentru ilustrarea unor idei metafizice şi filozofice.
Christopher Knight şi Robert Lomas au dat o interpretare interesantă binecunoscutelor simboluri masonice echerul şi compasul. Ei susţin că au apărut ca o formă stilizată a vechiului simbol pentru puterea regală – o piramidă a cărei bază reprezenta puterea terestră, peste care era gravată o piramidă întoarsă, care reprezenta puterea cerească a preotului. Aceste piramide ale puterii creează, prin alăturare, simbolul ajuns să fie cunoscut sub numele de „steaua lui David“. Potrivit celor doi autori, simbolul a fost folosit pentru prima oară pe scară largă când a apărut pe frontispiciul unui mare număr de biserici medievale, iar cele mai timpurii exemple de folosire a acestuia pe clădirile ridicate de Cavalerii Templieri. Utilizarea sa în sinagogi a apărut mult mai târziu (au afirmat Knight şi Lomas).
Una dintre tradiţiile masonice susţinea că Avraam, patriarhul evreilor, le-a transmis egiptenilor învăţături speciale înainte de potop. Mai târziu, învăţăturile (despre care se spunea ca ar fi reprezentat opera legendarului Hermes Trismegistus) au fost adunate de filosoful Euclid într-un volum. El le-a studiat sub denumirea „geometrie“. Iniţial grecii, apoi romanii, au numit această disciplină „arhitectură“.
Legendele masonice plasează formarea organizaţiei în epoca Turnului Babel şi în cea a construirii Templului din Ierusalim de către regele Solomon, despre care se pomeneşte în Biblie. Or, potrivit lui Mircea Eliade „istoria începe în Sumer“.
Practic, începuturile masoneriei operative reprezinta începuturile culturii urbane, construcţia primelor oraşe-cetăţi. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane însă, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Când arta cioplirii pietrei a fost combinata cu geometria, a apărut Arhitectura. Primii Mari Maeştri au fost, de fapt, Arhitecţi.
În secolul al XIX-lea, Mackey afirma că masonii din epoca medievală preluaseră atât cunoştinţele în materie de construcţii, cât şi modelul de organizare de la „arhitecţii Lombardiei“. Această breaslă din nordul Italiei a fost prima ai cărei membri şi-au asumat numele de „francmasoni“, care a devenit prescurtarea pentru “Ordinul frăţesc al cioplitorilor în piatră liberi şi recunoscuţi ca atare“. Expresia “recunoscuţi ca atare” era folosită în cazul membrilor intraţi mai târziu în ordin şi care nu aveau nicio legătură cu întemeietorii acestuia, cioplitorii în piatră. O lucrare de alchimie în care se pomeneşte expres termenul de „francmason“ poate fi datată în anii ’50 din secolul al XV-lea.
Alţi cercetători masoni susţin că apariţia ordinului poate fi datată istoric în perioada Romei antice, contemporan cu “collegium fabrorum” (colegiul muncitorilor) – un grup de constructori şi arhitecţi devenit un prototip pentru organizarea ulterioară a breslelor. Majoritatea scriitorilor plasează apariţia secretelor masonice în epoca existenţei preoţilor războinici, eroi ai cruciadelor, „cavalerii templieri“. Un scriitor din secolul al XVIII-lea susţinea că francmasoneria modernă ar fi fost întemeiată de Godefroy de Bouillon, liderul primei cruciade, care a cucerit Ierusalimul şi despre care se spune că ar fi întemeietorul misterioasei „Stăreţii a Sionului“.
Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu străşnicie, în ciuda publicării a numeroase cărţi şi articole referitoare la acest subiect. Walter Leslie Vilmshurst, un mason de seamă şi autor al lucrării “The Meaning of Masonry”, scria: „Adevărata istorie secretă a apariţiei masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizaţiei însăşi“. Mulţi cercetători cred chiar că majoritatea masonilor au pierdut din vedere adevărata origine şi scopul organizaţiei. „Tabloul de ansamblu al masoneriei este acela al unei organizaţii care şi-a pierdut înţelesul originar“ – scriau autorii lucrării The Templar Revelation.
În epoca în care patru loji londoneze au format o “Mare Lojă Unită” în 1717, francmasoneria speculativă ajunsese să domine complet întemeietorii acestei organizaţii – zidarii sau “masonii lucrători”. Francmasoneria şi-a dobândit cunoştinţele ezoterice mai ales de la masonii speculativi, filosofi, alchimişti, hermetişti sau rozacrucieni.
Webster afirma: „Originile francmasoneriei nu pot fi identificate din nicio sursă sigură, dar ordinul a apărut dintr-o combinaţie de tradiţii care au evoluat şi s-au contopit într-o perioadă mai lunga de timp. Astfel, masoneria lucrătoare ar fi putut proveni din colegiile romane prin intermediul breslei zidarilor din Evul Mediu, în timp ce masoneria speculativă ar fi putut proveni din rândurile patriarhilor ebraici şi din misteriile păgânilor. Dar sursa de inspiraţie ce nu poate fi negată este Cabala evreiască… Cert este că, atunci când au fost concepute ritualul şi statutele masoneriei în 1717, cu toate că au reţinut anumite fragmente ale vechilor doctrine egiptene şi pitagoreice, versiunea iudaică a tradiţiilor secrete a fost cea aleasă de fondatorii Marii Loji, pentru ca, pornindu-se de la ea, să îşi construiască propriul sistem“.
Francmasoneria a continuat să îşi lărgească tot mai mult rândurile, iar în 1720 au fost înfiinţate loji masonice în Franţa, sub auspiciile Marii Loji Unite din Anglia. Acestea au format în 1735 o Mare Lojă la Paris. Marea Lojă era diferită de lojile scoţiene, care fuseseră formate după ce Carol I Stuart fugise din Anglia. Tensiunile dintre cele două ramuri ale masoneriei franceze s-au accentuat în 1746, odată cu exilarea din Anglia a lui Carol Eduard, poreclit „Scumpul prinţ Charlie“ Stuart, sau „tânărul pretendent“, şi a susţinătorilor lui care au încurajat folosirea ordinului în scopuri politice.
În acea epocă a devenit cunoscută marelui public adevărata origine a francmasoneriei. În 1737, profesorul fiilor prinţului Carol Eduard care era şi membru al Societăţii Regale, Andrew Michael Ramsey, a rostit un discurs în faţa francmasonilor din Paris, discursul supranumit „Cuvântarea lui Ramsey“, în care acesta declara: „Ordinul nostru a format o uniune de nedespărţit cu Cavalerii Sf. loan de la Ierusalim“ – ordin foarte apropiat de cel al templierilor. Ramsey mai spunea că francmasoneria era legată de şcolile antice ale misteriilor, patronate de zeiţa greacă Artemis şi de cea egipteană Isis.
Masonul german, Karl Gotthelf Baron von Hund a devenit membru al lojei din Frankfurt şi în 1751 a întemeiat aici o filială a ritului scoţian, numită „Ordinul strictei observanţe“; după rostirea jurământului ce prevedea supunerea necondiţionată faţă de ordinele unor superiori misterioşi şi „nevăzuţi“, aşa cum a fost descris pe parcursul volumului, ordinul a sfârşit prin fuziunea dintre Ordinul Iluminaţilor şi francmasoneria germană, în timpul congresului de la Wilhelmsbad.

Hund a recunoscut că ducea mai departe tradiţiile cavalerilor templieri, care fuseseră constrânşi la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franţei, să se autoexileze în Scoţia. Membrii acestui ordin s-au autoproclamat „Cavaleri ai Templului“. El pretindea că ar transpune în viaţă ordinele unor „superiori necunoscuţi“ a căror identitate şi loc de reşedinţă nu erau precizate niciodată, în timp ce alţii au pretins că aceşti „superiori“ nu erau oameni. Majoritatea cercetătorilor cred că ei erau probabil susţinătorii iacobiţi ai Stuarţilor, care au murit sau şi-au pierdut credinţa după înfrângerea tânărului pretendent la tron.
Francmasoneria este organizată în „clase, grade“ şi „rituri“. Partea aproximativ comună tuturor riturilor este „Clasa lojilor albastre“, cu trei grade: „ucenic, calfă, meşter“ (sau „ucenic, companion, maestru“). Meşterii masoni pot face parte, după primirea acestor trei grade, numite şi simbolice, în gradele de perfecţionare a diferitelor rituri. Cele mai cunoscute şi larg răspândite sunt „Ritul de York“ şi „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat“.
Wilmshurst nota: „Dezvoltarea (francmasoneria) s-a sincronizat cu scăderea interesului faţă de religia tradiţională şi rugăciunea în biserică“. „Principiile simple de credinţă şi idealurile umanitare ale francmasoneriei iau, în cazul unor persoane, locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase“. Deşi liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu este de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învăţăturilor masonice. Wilmshurst spunea că, dacă o persoană caută să dobândească lumina „sub forma întăririi conştiinţei de sine şi a creşterii capacităţilor paranormale… trebuie sa fie pregătită să se dezbrace de toate prejudecăţile şi modelele de gândire avute până atunci şi, cu o slăbiciune şi blândeţe asemănătoare cu acelea ale unui copil, să fie pregătită să îşi «deschidă» mintea, pentru a primi nişte adevăruri noi şi poate şocante pentru ea“. Referindu-se la înţelesurile masoneriei şi caracterizându-le ca fiind „învăluite în mister“ şi „criptice“, el scria: „Acestea reprezintă un subiect de cele mai multe ori neabordat care, prin urmare, rămâne în cea mai mare parte necunoscut membrilor săi, cu excepţia celor foarte puţini care-l studiază în particular…“
Trecerea de la societăţile secrete sau discrete antice la organizaţiile iniţiatice mai moderne a fost întărită de introducerea acestei francmasonerii „iluminate“ la sfârşitul secolului al XVIII-lea, organizaţie care îmbină legendele ezoterice mai vechi cu tradiţiile cabalistice. Aceste secrete se dezvăluie iniţiaţilor din cercurile mai interioare ale francmasoneriei, în timp ce ceilalţi membri ai acestei organizaţii, care nu le cunosc, continuă să se bucure de învăţătura şi de prietenia pe care le găsesc în ea.

    În timpul celui de-al doilea război mondial a circulat în toată Europa o expoziţie antimasonică şi filme care au beneficiat de o intensă publicitate, astfel că o generaţie întreagă şi descendenţii ei cunosc francmasoneria doar prin temele expuse în această expoziţie şi în aceste filme. Asemenea publicaţii abundă pe plan internaţional şi astăzi.
Comunismul se opune de asemeni francmasoneriei, pe care o consideră mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi antipatriotică. Faptul că francmasonii pot fi de orice convingere politică democrată fără discriminări, lăsând politica la poarta lojei şi păstrând pentru adversarii politici stimă şi respect, nu este compatibil cu aşa-zisa luptă de clasă.
Incompatibil cu idealurile masonice este şi naţionalismul de tip nedemocrat, care îşi promovează neamul nu prin patriotism (iubirea pentru o ţară, şi pentru toţi locuitorii ei; promovarea unui neam printre celelalte, în cadrul democraţiei), ci prin xenofobie (iubirea exclusivă pentru un singur neam, însoţită de marginalizarea minorităţilor şi de ostilitate faţă de străinătate, în cadrul unui regim autoritar). Este logic ca partidele cu ideologie naţionalistă de tip nedemocrat să fie adversare ale masoneriei. Atitudinea net potrivnică francmasoneriei provine din incultură, superstiţii, fanatism şi din propaganda dictaturilor.

Unii clerici creştini sau musulmani consideră francmasoneria ca primejdioasă pentru credincioşi, întrucât francmasonii pot fi de orice credinţă fără discriminări, prin urmare amestecaţi, şi propovăduiesc toleranţa faţă de cei ce nu împărtăşesc aceleaşi convingeri, câtă vreme aceste convingeri respectă democraţia şi drepturile omului. Potrivit respectivilor clerici, o asemenea poziţie nu poate fi compatibilă cu dogma religioasă.
În argumentarea pro masonerie se invocă actele de caritate, nu puţine, calitatea membrilor, adesea oameni cu multiple competenţe şi răspunderi, comportamentul modest şi conduita exemplară a francmasonilor în societate, precum şi sprijinirea diverselor proiecte umanitare. Fiind foarte clare şi bine definite, aceste caracteristici nu necesită o analiză introspectivă.

     După D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, România şi francmasoneria sunt strâns legate. În dicţionarele despre francmasonerie, România are pagini multe, iar în istoria României francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, în epoca „paşoptiştilor“ (astfel porecliţi de la revoluţia din 1848) exista în centrul Bucureştilor, alături de actualul Muzeu Naţional de Istorie, o „stradă Farmazoană“, dispărută odată cu regularizarea Dâmboviţei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (fosta stradă Ştefan Furtună) a fost închinată „Francmasonilor“, nume pe care l-a avut până în martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea în limba română un termen popular, iar în capitala Ţării Româneşti o stradă comemorativă.
În secolul al XVIII-lea, Constantinopolul era pentru români şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre care francmasonii erau prezenţi. Dar chiar înainte de apariţia masoneriei contemporane, câţiva dintre domnitorii români au aplicat ideile şi principiile „epocii luminilor“ pe care şi francmasoneria le-a răspândit. În Moldova şi Ţara Românească, Alexandru Lăpuşneanu şi Radu Şerban au întemeiat şcoli domneşti „pentru învăţătura norodului“ în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Târgovişte. Academia din Bucureşti a apărut în 1688 din cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707 sub auspiciile lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduinţa învăţatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir au înfăptuit reforme juridice şi fiscale, au deschis şcoli şi spitale, au popularizat ideea „bunului“ sau „binelui obştesc“. În 1741, Constantin Mavrocordat a introdus în Ţara Românească o constituţie („Marele Hrisov“), iar în 1746-49 tot el, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, a desfiinţat şerbia (iobăgia) în ambele principate.
„Marele Hrisov“ a fost publicat ca model juridic de Constituţie în gazeta „Mercure de France“ din iulie 1742. În 1780, „Pravilniceasca condică“, redactată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a modernizat legislaţia Ţării Româneşti. În 1784, celebrul „Supplex libellus valachorum“, redactat în principal de Ignatie Darabant, arhiepiscop greco-catolic din Oradea, apoi completat de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para şi alţii, pentru a fi dus la Viena de Ioan Bob, arhiepiscopul greco-catolic de la Blaj, şi de Gherasim Adamovici, arhiepiscopul ortodox de la Alba-Iulia. Prin Nicolae Ursu zis „Horea“, răsculaţii au prezentat prin acest text revendicări similare cu cele exprimate zece ani mai înainte în America sau cinci ani mai târziu în Franţa. În ciuda înfrângerii răscoalei şi uciderii lui Horea şi lui Cloşca, împăratul austriac Iosif al II-lea a fost silit să desfiinţeze iobăgia şi în Transilvania. Astfel, ţările române sunt dotate cu constituţii, iar ţăranii români au fost eliberaţi din şerbie, pe când împărăţiile vecine vor rămâne monarhii absolute cu ţărani şerbi, timp de încă un veac şi mai bine.
Unii autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în ţările române, dar istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iaşi în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în ţările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre saşii de la Braşov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucureşti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chişinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, „Zorile“, majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.
Francmasonii şi Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici şi apostaţi. Ca exemplu, episcopul Dunării de jos şi academicianul Mihail Ştefănescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de „Melchisedec“) a fost şi un însemnat demnitar francmason.
În 1821, numeroşi au fost românii afiliaţi la „Eteria“ masonică condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu „Pravilniceasca condică“, dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de “Eterie”. Scopul „Eteriei“, bazată la Odesa, era internaţional: dărâmarea puterii religioase şi politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică cu ajutorul ţarului Alexandru I al Rusiei şi al patriarhului de la Constantinopol. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Ţara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti. În 1825, fraţii Golescu, boieri de rang, au întemeiat la Bucureşti o societate paramasonică, „Societatea filarmonică“, la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş. Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, „Steaua Dunării“, întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de „fraţii farmazoni“ care făcuseră în 1848 revoluţia „paşoptistă“ cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând „libertate, dreptate, frăţie“, principii de bază ale francmasonilor.

La aceşti „farmazoni vechi“ se adaugă o seamă de studenţi români din Franţa, unii iniţiaţi în loja „Athénée des Étrangers“ (Ateneul străinilor), alţii în „La Rose du Silence“ (Trandafirul Tăcerii): printre ei, Vasile Alecsandri,Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret. Odinioară la Bucureşti se spunea: „începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru şi termini călcat în picioare de mulţime sub formă de Bulevard“. Multe din bulevardele din centrul oraşelor româneşti au numiri de francmasoni celebri.
Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare (Junimea), asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete (Frăţia). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile româneşti din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal şi Basarabia (Sfatul Ţării), unde au militat pentru o unire necondiţională cu vechiul regat, cât şi la conferinţa de pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în parlamentul României pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie şi dreptul de vot pentru ambele sexe, sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor dreptului strămoşesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de cinci ani, mulţumită activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de pozitivă.
Francmasoneria română care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, fiind uneori implicată şi în câteva afaceri lumeşti, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea şi Marele maestru Jean Pangal. În timpul celui de-al doilea război mondial masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului maritim român, au ajutat refugiaţii şi prigoniţii (majoritar evrei) să fugă de la Constanţa la Istanbul între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei „Struma“). Alţi „drepţi între popoare“, ca de pildă farmacistul Beceanu din Iaşi şi primarul Cernăuţilor, Traian Popovici, au salvat de asemeni mii de evrei, dar numele lor au fost date uitării, fiindcă deşi Traian Popovici este recunoscut „drept” având o stradă la Bucureşti şi o statuie la Tel Aviv, nici evreii, nici românii nu au cultivat memoria lor (istorici ca Radu Ioanidsau Carol Iancu le reproşează că nu i s-au opus făţiş mareşalului Ion Antonescu, iar naţionaliştii îi socotesc „trădători de neam”).
După război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de partidul comunist care le socotea „organizaţii burghezo-moşiereşti”, s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României“, în frunte cu generalul Pandele şi cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în partid şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele sale principii, dând manifestului său proStalinist titlul Lumina vine de la răsărit, care în simbolica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate.

La 27 decembrie 1989, la Bucureşti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumaţi şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octombrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediulMarelui Orient din Italia, a Marii Loji naţionale franceze şi a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franţa). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji, la 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România.
Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format Marea Lojă Naţională Unită din România. În 1997 s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României şi Marea Lojă Naţională din România au tentat să se unească. În 2003, Marea Lojă Naţională a României şi Marea Lojă Naţională din România s-au federat într-oConfederaţie a Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.

Astăzi există în România mai multe obedienţe masonice:

În 2009 francmasonii români sunt aproximativ 7500, dintre care 7000 „regulari“ (obedienţele iniţial anglo-saxone ale Marilor Loji naţionale) şi 500 „liberali“ (obedienţele franceze ale Marelui Orient şi a Dreptului Uman). Pe lângă şi printre acestea, există cercuri mai restrânse („gradele superioare“) care îşi iniţiază membrii în cunoaşterea mai profundă a simbolisticii şi a istoriei esoterice şi spirituale a omenirii. – student mason